Pilot adevarat

"Zburand" PE SUB Bucuresti

Cand vine iarna...





...luam metroul

DESTINAŢIA DELTA DUNĂRII, POVESTEA UNEI AVENTURI-de Daniel Matei (Matteo)

Pentru ca vremea rea a pus stapanire pe zborul ultrausor si nu prea ne lasa sa ne mai intalnim cu el deocamdata, pentru ca unii, stresati de nezbor si, la culme, plictisiti, au inceput sa aduca dispute politice (absolut inutile) pe una dintre listele de discutii ale zburatorilor si pentru ca, mai ales, mi-e al naibii de dor de un zbor de vara, pentru toate acestea mi-am adus aminte de prima mea autentica incursiune (eu asa o consider) in calitate de pilot comandant de motodeltaplan si m-am apucat sa o scriu. Daca aveti rabdare s-o cititi, asa lunga cum e, si daca va va placea, de voi depinde. Eu sper ca iarna asta va fi scurta si usoara pentru toti!Iaca:
DESTINAŢIA DELTA DUNĂRII, POVESTEA UNEI AVENTURI


Început de iulie 2009. Stau la birou, plictisit, sătul de criză şi de încurcăturile zilei. În lehamite, scriu un mesaj oarecare pe lista de discuţii a parapantistilor, nu de alta, dar sa nu zic ca nu fac nimic. N-am chef de nimic, moleşeala a pus stapânire pe mine.

La doar cateva minute, mai dau un click anemic pe „Inbox” şi văd că a răspuns Dragoş Gheorghe, parapantist cu ştate vechi, pilot de avion, instructor şi campion naţional en-titre la motodeltaplane. Un pic mai vioi, deschid mesajul şi văd că Dragoş mă invită la un raid în Delta Dunării. „Daaaaaaaaaaaaa” am răspuns eu. Peste o oră, prins cu stresul serviciului, uitasem deja.

Miercuri, 15 iulie, la nici o săptămână după povestea asta, mă sună Albert Malaxa de la Galaţi, mare boier, mare caracter, parapantist feroce, deltaplanist, motodeltaplanist, motoparapantist, instructor la toate cele, totul la cote înalte.

- Bă, am auzit că te-ai lăudat că te ţine să mergi cu noi la tura aia prin deltă, mă ia el tare, din prima, buclucaşul.
- Da, bre, aşa ziceam, parcă. Dar când vreţi s-o facem? răspund eu.
- Mâine seară vă aştept la aerodromul nostru de la Vădeni, lângă Galaţi, şi apoi, vineri dimineaţă, decolăm spre deltă, decretează el sobru.
- Hauuu, bre, belea mare, zău. Nu mă gândeam că vă tună aşa repede. Sunt rupt, n-am nici un şfanţ. În fine, hai că de ăia mai fac io rost, da’ beleaua mare e că neva’ ramâne, de mâine, singură cu copilu’ că pleacă ai ei în concediu şi mă rugase să stau prin zonă s-o mai ajut cu una-alta. Fiu’meu, Franzelută, are 10 luni şi e supra-energic, i-a terminat pe toţi. N-am cum s-o las pe neva’ singură cu el, e terorist mare, zău. Să nu mai zic că-mi pun tot familionul în cap. Hmmm, nasol rău, bre. Nuş’ cum să fac…
- Bă, tu fă ce vrei, răspunde Albert vizibil amuzat, dar tocmai tu care te lăudai că vrei să faci cele mai mari şi tari raiduri, tocmai tu te dai acum înapoi? Păi, dacă nu eşti în stare să te rezolvi să sari peste baltă până colea, în deltă, apăi cum naiba o să faci tu să te duci până la Cape Town? mă tachinează el, sigur pe chinul meu interior.
- Da, bre, aşa e, ai şi tu dreptatea ta. Încerc, nu trag mari speranţe, hai c-om vedea, conchid eu amărât şi aproape deznădăjduit.

Mă frământ şi mă foiesc din greu în orele ce au urmat. Cum să fac? Cum să mă trec în părăsire de garnizoană? Hai, că de nişte bani fac eu rost dar, cu îndatoririle mele paterne, cum rămâne? O să am scandal mare, sunt sigur de asta, o să mă arate cu degetul, iar, toată familia. Hai să văd cum o rezolv. Mi-e milă şi de a mea soţie că ştiu cât de greu e cu copilul mic şi zvăpăiat. Ah, Franzeluţă, tată, măcar tu să înţelegi într-o bună zi. La mine, în familie, de când am deschis gura, la 16 ani, că mă voi apuca de zbor, toţi au fost împotriva acestei „inconştienţe” şi, chiar până azi, nimeni nu priveşte cu ochi buni pasiunea mea şi dorul care mă atrage, din nou, de fiecare dată, înapoi în înaltul cerului. E drept, însă, că prietena, care ulterior mi-a devenit şi soţie, ea a înţeles ceea ce înseamnă zborul pentru mine, l-a acceptat şi m-a susţinut atât cât a putut, chiar şi atunci când i-a venit greu s-o facă. Dar, totuşi, are şi ea limitele ei uneori. Ei bine, uite că au trecut alţi 16 ani de atunci şi eu am reuşit să fac ceea ce mi-am dorit şi să-mi ating, rând pe rând, toate obiectivele, de multe ori cu mari greutăţi, privaţiuni şi sacrificii, în ciuda tuturor barierelor familiale şi morale cu care a trebuit să mă lupt şi pe care a trebuit să le ignor în continuu. Merită să te lupţi pentru zborul tău şi trebuie să reuşeşti să ţi-l adjudeci.

Las mormanul de dosare pe birou şi mă duc, val-vârtej, să vorbesc cu neva, piesa numărul 1 pe tabla de şah a liniştii evadării ce plănuiam. Încerc să fiu cât mai calm, să nu dau, din prima, în vileag ceea ce pun la cale. Pe naiba, de atâţia ani a învăţat, la marele fix, cum să mă citească. Nu prea merge nici un truc.

În fine, mă apuc să-i povestesc, aşa, ca într-o doară, despre Mike Blyth care a plecat 8 luni, în expediţia South to South, cu motodeltaplanul, pe când soţia lui era însărcinată şi că şi-a cunoscut copilul abia când a revenit acasă, că ce soţie înţelegătoare şi sufletistă are omul ăla şi tot felul de bla-bla-uri de genul.

- Mă, tu ce-ai în cap? mă întreabă ea. Sper că nu te gândeşti să mă laşi singură cu fiu-tău.
- Hmmm, ba tocmai asta aş vrea să fac. Avem două variante: cu voia ta sau fără. Ce-ţi alegi?
- Unde vrei, mă, golanule, s-o mai întinzi? mă întreabă ea vădit amuzată.
- Păi, uite, tocmai ce-am aflat că Dragoş şi Albert pleacă mâine în deltă, pe sus, cu motodeltaplanele. Raid serios, ştii că-mi doream de mult aşa ceva. Cât de grav ar fi dacă plec şi eu?
- Dane, te ştiu prea bine. Cu sau fără voia mea, tot aia o să faci. Înţeleg cât e de important pentru tine, ţi-o accept şi pe asta deşi uşor n-o să-mi fie deloc, să nu mai zic că o să stau cu grijă. Ai bani?
- Nu, dar fac rost.
- Cum vrei dar, dacă nu o dregi, îmi spui şi-ţi dau eu. În fine, uite ce-ţi propun: mergi pe burtă, nu trebuie să mai ştie nimeni de escapada ta. Nici ai mei şi nici ai tăi, e mai bine aşa, nu ne trebuie iar tensiuni şi nu vreau să se îngijoreze. Hai, ai grijă ce faci.

Fericire, bairam, a fost uşor! Cea mai grea parte a fost rezolvată. Acum banii. Încep să-mi sun toţi datornicii, deloc puţini. Toată lumea se vaită, n-am şi n-am, criză, grele, deh. Reuşesc să fac rost de mica avere cu care voi finanţa măreaţa aventură. În total, pe toată expediţia, am cheltuit cam 10 miloane, cu tot cu ceva cumpărături facute acasă (inclusiv o saltea gonflabilă) şi cu ceva dulciuri, mancare la pachet şi, evident, păcătoasele ţigări.

Îmi pregatesc, din acea seară, tot calabalâcul, îmi tipăresc hărţile necesare, îmi încarc staţiile, îmi fac rutele pe GPS, îmi umplu geanta de călătorie cu cele trebuincioase, de data asta chiar n-am uitat nimic. Simţeam, de la un minut la altul, fiorii adrenalinei care mă cotropea, din ce în ce mai pregnant, începând, un pic dureros, cu vârfurile degetelor şi apoi punând stăpânire pe tot corpul. Ah, demult n-am mai simţit senzaţia asta, aveam impresia că mă trezesc la realitate, din starea de ameţeală şi confuzie în care, parcă, trăisem în ultima vreme. Chiar îmi era dor de febra asta a călătorului cutreierator de ceruri şi de lumi.

A două zi, joi, 16 iulie, pe la prânz, după ce am reuşit, cu mare greu, să-mi mai pun lucrurile la punct pe la birou, trag o fugă printr-un centru comercial. Îmi cumpăr ţigări, dulciuri, vreo 3 sandwichuri (pe care, după două zile, le-am aruncat), o saltea gonflabilă şi alte câteva mărunţişuri. Gata, mă sui în maşină şi o tai către Şirna, aerodromul-gazdă unde sălăşluia, la vremea aceea, balaurul meu înaripat cu 100 de cai putere. De la Târgovişte la Şirna sunt cam 55 km, o oră de mers pe un drum destul de bun. A fost, fără doar şi poate, una dintre cele mai lungi ore ale existenţei mele. E greu, imposibil chiar, să păcăleşti timpul să treacă mai repede atunci când te afli în apropierea unui vis ce stă să dea în pârg.

Ajung pe aerodrom şi scot pasărea măiastră din culcuşul ei umbros, hangarul cel mic de la Şirna.

- Barosane, unde vrei să pleci aşa grăbit? mă întreabă, curios şi nedumerit, Costel, paznicul de nădejde al aerodromului.
- Până în deltă, dom’ Costel, atâta tot.
- Păi ai curaj? mă întreabă el cât se poate de serios.
- S-ar găsi, nene, s-ar găsi un pic, raspund eu atent la aparatul pe care tocmai il verificam.

Trecuse cam o lună de zile de când nu mai fusesem la zbor. Nici câinii aerodromului parcă nu mă mai cunoşteau. Pur şi simplu nu putusem, prea multe pe cap, timpul era atât de puţin.

Fac inspecţia, de rigoare, a aeronavei. Motodeltaplanul meu este un Apollo Jet Star biloc, echipat cu un motor Rotax 912 ULS de 100 de cai, cu o super-aripă, Szecsi 15, versiunea maghiară, fabricată sub licenţă, a celebrului iXess 15 cu trim pack pentru ajustarea plajei de viteze în zbor. Este o minunăţie de sculă, excelentă pentru raiduri şi zboruri lungi. Puternic, economic, rapid, capacitate mare de transport, solid, confortabil. Aripa, deşi nervoasă şi destinată piloţilor experimentaţi, se manevrează foarte uşor, străpunge cu uşurinţă turbulenţele, nu este obositoare şi este foarte precisă. Şi, cât se poate de important, este un aparat extrem de confortabil: poziţia de pilotare, construcţia scaunelor şi spaţiul afectat ocupanţilor sunt deosebit de bune. Am urcat, recent, în noul Apollo Monsoon, cu care chiar am apucat să şi zbor. Monsoon-ul este, totodată, unul dintre cele mai frumoase şi aranjate motodeltaplane de pe piaţă dar şi ultimul răcnet al tehnologiei în materie de motodeltaplane destinate terenurilor dificile: tren de aterizare mult mai solid, arc lamelar de titan pe trenul principal, roti foarte mari, rezervor mărit, masă redusă, carenaj din fibră de carbon (la Jet Star este din fibră de sticlă), frâne hidraulice, în standard, pe toate roţile, far de aterizare în standard. Şi, evident, Monsoon-ul costă cu 2000 Euro mai mult decât Jet Star-ul, ele fabricându-se în paralel. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, Monsoon-ul suferă de 3 hibe majore care, cel puţin până astăzi, mă fac să prefer Jet Star-ul care, deşi nu încorporează tehnologia de pe Monsoon şi nu este construit la fel de solid, a demonstrat, cu prisosinţă, că-ţi permite să aterizezi şi să decolezi în şi din terenuri rele şi grele şi că înghite aterizări trase de păr. Numai eu ştiu cam în ce hal am dat cu el de pământ de vreo câteva ori. Revenind la minusurile Monsoon-ului, acestea ar fi următoarele: 1. Confortul: scaunele de pe Monsoon, deşi moderne, sunt mult mai puţin confortabile decât cele de pe Jet Star – la zboruri lungi, aceasta poate deveni o mare problema; 2. Spaţiul pentru pilot: deşi este un motodeltaplan mare şi care pare a fi foarte spaţios, el doar pare a fi spaţios, în realitate fiind destul de înghesuit, scaunul este un pic prea sus, pilotul stă cam ghemuit, cu picioarele mai flexate decât în Jet Star, tibiile pilotului aproape atingând de panoul bordului – întrezăresc aici şi un semn de întrebare în ceea ce priveşte securitatea pilotului în caz de impact; 3. Spaţiul pentru bagaje: datorită carenajului all-round, capsulat, şi al rezervorului mărit, în Monsoon poţi lua mai puţin bagaj decât în Jet Star – la ambele poţi căra bagaj pe locul din spate dar doar la Jet Star poţi căra bagaj în interiorul carenei şi sub scaune (preponderent sub cel al pilotului) – de exemplu, la Jet Star, se pot cumpără sau îţi poţi confecţiona singur 2 genţi paralelipipedice, de cca. 15 litri fiecare, pe care le poţi monta, cu scai/velcro, în carenă, pe stânga şi pe dreapta pilonului central, sub scaunul pilotului – ai idee cam câte lucruri necesare şi importante poţi băga în 30 de litri? Să nu mai zic că, la aceste două genţi, ai acces în timpul zborului: poate îţi trebuie mănuşile, sau o altă hartă sau o altă staţie sau apă să bei sau un sandwich sau orice altceva, într-un zbor lung, de mai multe ore. La Jet Star le poţi avea confortabil şi la îndemână pe când, la Monsoon, poate să ţi le iei în buzunare. Sau, mai bine zis: în Monsoon poţi căra, în acelaşi timp, sau doar bagaj sau doar pasager pe când, în Jet Star, poţi căra, în acelaşi timp, şi bagaj şi pasager.
În fine, spre a concluziona, trike-ul ideal ar fi un Monsoon cu scaune de Jet Star sau, cel mai bine, un Jet Star cu roţi de Monsson dar, atunci când l-am întrebat, producătorul Apollo a zis că ei nu pot fabrica aşa ceva, e prea complicat. Evident că pot dar nu vor să se obosească. Dar, ce bine, între timp s-au declarat deschişi la astfel de noutăţi. Oricum, este clar, deocamdată, rămân fidel Jet-Star-ului care a demonstrat, în nenumărate rânduri, ceea ce poate şi ce avantaje oferă.

Totul în regulă, pasărea mea fermecată este gata de zbor. Îi fac plinul şi leg geanta cu bagaje pe locul din spate, al pasagerului. Am să fiu singur în motodeltaplan, fapt pentru care voi fi şi cărăuşul escadrilei: pentru că toţi ceilalţi au pasageri, am să mai car şi ceva bagaje de pe la ei. Mă amuz de unul singur: „auzi tu: eu, camionagiul cerului, ha!”.

Sunt gata de decolare şi doar îl aştept pe Dragoş Magnificul cu care, de dimineaţă, am convenit că va zbura de la Clinceni la Şirna pentru a zbura, apoi, în formaţie cu mine, până la Vădeni-Galaţi. Apare şi bunul meu camarad în jurul orei 17:30, însoţit de Rene, soţia lui şi singura femeie motodeltaplanist a României, călare pe un Air Creation Trek, nou-nouţ, echipat cu dulcea aripă Kiss 450 (15,5 mp) şi cu faimosul motor japonez HKS 700E (4 timpi, 60 cp). O sculă foarte bună, compactă, uşoară, bine închegată, agilă, economică dar un pic mai înghesuită şi cu un preţ cam piperat. În fine, are balta peşte.

Le fac şi lor plinul şi, la ora 17:50, decolăm, eşalonaţi, spre una dintre cele mai frumoase şi tehnice aventuri aviatoriceşti de pe plaiurile mioritice.

Aveam 166 km de la Şirna la Vădeni, pe GPS. Primii aproximativ 100 km îi parcurgem în atmosferă liniştită. Pentru că aparatul meu este mai rapid decât Trek-ul lui Dragoş şi pentru că îmi place să zbor cu speed-trim-ul eliberat, mai fac câte un 360 cât toate zilele şi, uneori, S-uri pentru ca el să ia avans şi pentru a ramâne la vedere unul cu celălalt. Frumos, zborul e dulce şi liniştit, cu conversaţii de alungat plictiseala în staţia radio. Zburăm la 400 m altitudine şi înghiţim, conştiincioşi, kilometru după kilometru, cap compas Galaţi-Vădeni, aerodromul unde Marele Albert ne aştepta, ca întotdeauna, cu braţele deschise.

Pe când mai aveam vreo 60-65 km până la Galaţi, ne trezim, fără nici cel mai mic avertisment, loviţi de o suită de turbulenţe, foarte puternice, cărora nu le gaseam nici o explicaţie: era în jur de ora 19, cerul era senin, poate doar câteva firicele, spre topire, de nori cumulus, vântul, de faţă, avusese, constant, doar cca. 10 km/h. Ciudat. Mamă-mamă, şi ce ne-o mai dădea. Bruşte, scurte şi al naibii de violente. Pur şi simplu ne aruncau, de colo-colo, pe cele 3 axe, ca pe nişte mingi pe ping-pong. Vizibilitatea nu era cea mai bună, doar vreo 20 km, dar cerul era curat. Dragoş îmi comanda, prompt, prin staţie, să reduc altitudinea. Continuăm la cca. 100m faţă de sol. Dupa câteva minute, turbulenţele ne dau pace. „Era şi timpul” gândesc eu, întrebându-mă, totodată dacă am mai avut, vreodată, parte de ceva aşa de dur.

Ei bine, reveria asta uşurată nu durează mai mult de 10 minute când, ceea ce întâlnisem mai devreme, urma s-o constatăm pe pielea noastră, era de jucărie pe lângă ceea ce ne aştepta de acum încolo.

Brusc, parcă, vizibilitatea se reduce undeva în jur de 5 km. Cerul , parcă, pusese, peste noi, o mână implacabilă care ne arunca, cu dosuri de palmă, fără milă, încolo şi încoace. Continuam, îndârjiţi, spre destinaţia noastră, luptându-ne cu furia vânturilor şi loviţi, fără milă, de turbulenţe despre care eu unul doar auzisem că ar exista.

Stau cu bara puţin trasă, vitezometrul de bord îmi indică 110 km/h faţă de aer iar GPS-ul 54 km/h faţă de sol. „E urâtă treaba asta, gândesc eu. Atâta vânt de faţă nu aduce nimic bun. Sper să-mi ajungă benzina, să nu se împută treaba mai rău”. Prima speranţă s-a adeverit, a doua tocmai se năruia.

Pe când mai aveam cam 45 km până la Vădeni, reuşesc să stabilesc legătura radio cu Albert.

„Vădeniule, sunt 5163, la verticala Dumnezeu ştie cui, mai avem 45 km pînă la voi, ne-o luăm rău de tot, e ceva ciudat în zonă ”

„Confirm, 63, nu e nimic ciudat, e doar CB-ul ăsta care se tocmai s-a format dincolo de Dunăre şi pare să vină spre voi. Hai, bateţi caii să ajungeţi înaintea lui”

„Ce mă??? ţip eu printre tusete în microfonul din cască. Ce dracu’ zici acolo, măi Alberte? CB??? Io crecă e o glumă, nu?”

„Negativ, 63, aş vrea eu să fie sau, mai ales, voi. Zburaţi cât puteţi de jos şi staţi cu ochii după terenuri de rezervă şi, când nu mai puteţi, renunţaţi şi vă recuperez eu mai târziu”

„Confirm, Vădeniule, start praying for us, şi, până una-alta, comunică, te rog, direcţia şi viteza vântului la sol”

„63, vânt din traversul pistei cu 8-10 m/s la nivelul solului, vă pregătim o pistă de rezervă pe direcţia actuală, avem o mirişte la îndemână, aveţi grijă că ........” – dintr-o dată, o linişte, de nimic bun vestitoare, se lasă în căştile mele radio. Nu mai auzeam nimic. Vorbesc de unul singur în microfon. Pe mine mă auzeam, prin intercomunicaţie, dar nici un sunet de la staţia radio. „Hait, am pus-o grav cu asta” îmi zic eu. „Şi acum asta îmi mai trebuia, să aterizez, în nuş’ ce arătură, pe urgia asta, şi cu CB? Cu CB???!!!! Doamne, cu ce ţi-am greşit eu ţie de mi-o tragi în halul ăsta?”

Orice aviator ştie ce este un CB: Tata Norilor cu tupeu de Tata Dracilor. Cumulonimbusul, numit generic în aviaţie Charly Bravo (CB), este un nor imeeeens, cu dezvoltare verticală. El se face vinovat de cele mai urâte vijelii, ploi torenţiale, descărcări electrice, grindină şi tot ceea ce poate aduce mai urât atmosfera. Până şi avioanele militare, acele săgeţi compacte de metal, propulsate de tone forţă şi capabile de viteze supersonice, şi ele fug de aşa ceva, şi ele pot fi distruse de aşa ceva. Apoi noi, cu libelulele noastre uşoare, lente şi cu aripi de pânză, suntem al naibii de vulnerabili în faţa unui asemenea colos, comparativ cu un avion de vânătoare. CB-ul aspiră în el tot ce prinde. Dacă te-a prins, nu mai scapi de acolo, te dă peste cap, în toate felurile şi îţi rupe aeronava, pur şi simplu, iar tu, oricum, îţi vei pierde cunoştinţa foarte repede. Înauntrul lui este iadul rece al vânturilor şi al fulgerelor: temperaturi extrem de scăzute, curenţi de convecţie extrem de puternici şi tot ce poate fi mai rău. Umblă legende că în el zboară bucăţi de gheaţă de mărimea unui butoi.

Păi da, la ce ne puteam aştepta? Noi uitasem că Sfântu Ilie urma să fie peste doar câteva zile, pe 20 iulie. În buna tradiţie anuală, asta era vremea lui şi era normal să dăm peste aşa ceva pe sus, dar cine s-a gândit.

Încerc să stabilesc legătura radio cu Dragoş pe care deja nu îl mai vedeam. Nici o şansă. Emiteam, dar eu nu primeam nimic în staţia radio. Asta e, fiecare pe pielea lui.

Furtuna în care întrasem se înteţea din ce în ce mai tare, era cumplit, cuvintele sunt de prisos. Pierdeam, la fiecare 20-30 secunde controlul motodeltaplanului pe care ciocanele cerului mi-l smulgeau, pur şi simplu, din mână. Acum cădeam pe stângă, pe o aripă, mă luptam să îl opresc dar nu puteam, apoi îl redresam şi mă trezeam aruncat în sus de parcă ar fi explodat sub mine o bombă atomică, apoi cădeam în jos de se dădea variometrul peste cap înapoi. Când mai reuşeam să-mi arunc ochii pe bord, vedeam acul vitezometrului oscilând de la 70 la 120 km/h şi înapoi în doar o secundă! Horror e puţin spus.

Încercam să stau cât mai aproape de sol, să nu mă înhaţe hainul CB, dar nici prea jos nu puteam sta pentru că mă trezeam, des, cu câte un pumn în cap care mă arunca în jos, vroind, parcă, să mă bage în pământ după bunul lui plac. Îmi aduc aminte că am avut momente cu motorul în blană şi eu tot mă prăvăleam la vale. Dragoş, ulterior, a povestit acelaşi lucru. Stau încleştat de bara de comandă a motodeltaplanului, tragând-o spre mine şi tinând-o cât mai aproape de trupul meu mai ceva ca pe o femeie care ţi-a înnebunit toate simţurile: toate ca toate, dar o limită de viteză s-ar putea să fie, pe o astfel de vreme, o chestie din care să nu mai pot redresa aparatul, mai ales că zburam şi jos. Franzeluţă mă aştepta acasă.

Un punct de mare merit pentru aripa mea, Szecsi 15: deşi acest supliciu a durat ceva mai mult de o oră, tensiunea momentelor acelea fiind mai ceva decât maximă, şi, deşi nu sunt un om dotat cu o cantitate mare de muşchi, aripa nu m-a obosit şi nu am avut nici o clipă senzaţia că nu mai am putere să trag de ea. Mai mult, a doua zi nu aveam febră musculară, deşi, măcar teoretic, cam asta păţeşti, cu orice aripă, în asemenea condiţii şi deşi numai Dumnezeu ştie în ce hal a trebuit eu să muncesc acolo sus. Dragos a zburat foarte mult cu originalul iXess 15 şi a zburat şi cu unguroaica mea şi a decretat că unguroaica necesită mult mai puţin efort de pilotare şi, în turbulenţă, se dovedeşte a fi ceva mai uşor controlabilă şi redresabilă deşi pare să fie ceva mai nervoasă decât franţuzoaica. Seretlec, unguroaico!

Atenţie, însă! Aripa asta nu este pentru oricine. Este foarte dinamică, foarte rapidă şi trebuie să ştii să-i dai ce-i trebuie atunci când îi trebuie. Nu este aripă pentru începători! E drept, însă, că, dacă ai ceva experienţă, ajungi foarte repede s-o stăpâneşti şi să te îndrăgosteşti de ea. Eu nu-mi permit să spun că e mai bună decât iXess-ul: poate că este, poate că nu este. Am zburat şi iXess-ul, puţin, ce-i drept, dar tot Szecsi a fost mai aproape de inima mea. În orice caz, nu sunt eu acela îndrituit să emită o asemenea sentinţă. Ceea ce expun aici exprimă exclusiv opiniile mele şi experienţele mele. Asta ca să nu se supere pe mine colegul Adi Moisa, dealerul Air Creation în România :-)

Pentru că lucrurile erau din ce în ce mai grave şi mă întrebam, deja, dacă nu cumva Dragoş a luat decizia să renunţe iar eu, rămas fiind fără comunicaţie radio, mă bate gândul că ar fi bine să aterizez undeva, cumva. Mă gândesc să zbor la Ianca, baza militara care trebuia să fie în zonă şi care avea o pistă cât toate zilele şi bretele utilizabile de mine pe toate direcţiile. În momentul acela, mă uit către GPS-ul meu, un Garmin 60 CSX încărcat cu Romania Digitală 2008. Acest GPS nu este unul aeronautic dar este un super-GPS care nu m-a dezamăgit niciodată: nici la off-road şi nici la zbor. Nu mă apuc sa-l descriu aici dar vreau să adaug şi aceea că Atlasul Romania Digitală este o super-hartă, super-detaliată, mai detaliată şi decât hărţile aeronautice şi chiar topografice şi militare consacrate, aveţi imaginea clară a cât de folositor şi de nădejde mi-a fost, în nenumărate rânduri, acest mic prieten electronic.

Uitându-mă la GPS, îmi dau seama că eu nu mă mai uitasem la el de ceva vreme. Fusesem mult prea concentrat să păstrez controlul asupra aeronavei. Dar, spre norocul meu, eram pe rută. „Ei, reflexul de pilot şi de atevist bătrân”, mă laud eu în sinea mea, încercând, astfel, să mă îmbărbătez.

Atmosfera era cel puţin la fel de zbuciumată ca şi ceva mai înainte şi, astfel, constat că am nevoie de mâini, de ochi şi de restul simţurilor că să pot continua pilotarea. Practic, părea a fi imposibil să umblu la GPS în acel moment. Mă uit jos: nici un teren care să-mi dea de înţeles că aş putea ateriza pe el în siguranţă, totul arăta, sub mine, ca după un bombardament, să nu mai adaug şi pe cei mai mari duşmani ai aviaţiei din toate timpurile: reţelele electrice care abia aşteptau să mă înhaţe în braţele lor ghimpoase. Aşa noroc nici la duşmani! Dacă mai pun la socoteală şi eventualitatea că aş putea ateriza într-o aerobază militară cu o aeronavă care lor, cu siguranţă, li s-ar părea bizară, fără să iau legătura radio cu ei, probabil că as fi friptură înainte să mă aştern pe glia strămoşească, asta în caz că aş reuşi să găsesc Ianca, fără GPS, pe negura asta. „Lasă, mă gândesc eu fără prea mare tragere de inimă şi încercând să mă încurajez singur, mai bine pe miriştea lui Albert, o şti el ce zice”. Am, totusi, nu ştiu de unde, senzaţia şi simţământul pregnant că Dragoş nu renunţase, că era încă în aer, luptând şi el să ajungă la destinaţie. Hehe, asta o fi telepatia oamenilor aflaţi în momente limită? Asta chiar mi-a dat încredere şi mi-a adus un zâmbet fugar pe buzele uscate de vânt şi de excesul de adrenalină, zâmbet care a fost, mult prea repede si mult prea brutal, suprimat de o rafală venită din năprasnicele mitraliere ale văzduhului. Mă opun, cu un nou zâmbet, spunându-mi că poate e vorba de armamentul de bord al vreunui nou înger alungat din Rai. O mai fi vreunul în afară de cel cu care ne tot sperie babele şi preoţii?

Ciudat: teoretic, nu ar trebui să te gândeşti, în astfel de momente, decât la zborul în curs şi la supravieţuire. Probabil că mă plictisisem de tot ceea ce tocmai mi se intâmpla şi probabil că începusem să mă obişnuiesc cu războiul meteorologic în care fusesem aruncat fără să fiu întrebat dacă am chef de el. Spun asta pentru că începusem, cumva, să filosofez de unul singur: „Mă, dacă noi ne considerăm depăşiţi, adică io, de exemplu, de situaţia actuală, în mititica noastră de ţară, să nu zic de contemporanii Mike Blyth şi Olivier Aubert care au străbatut lumea, cam toată lumea, în motodeltaplane ca şi mine, cu toată tehnologia actuală, să mă abţin să zic de Vlaicu pencă aci tind să fiu subiectiv că e român de-al meu, ci să zic, uite, de Saint Ex, de Mermoz, de Lindberg şi de câţi alţii şi, de ce nu, de eroii lui Saint Ex din Zbor de Noapte sau Pământ al Oamenilor sau Curier Sud, la ei să încerc să mă raportez. Am cum? Adică, ceea ce înghit eu aci, cu o super-sculă, deşi cam uşurică, cu un super-motor, burduşit de tehnologie, cu gipes şi cu toate fiţele actuale, e, poate, un flintic pe lângă ce au avut de îndurat ăia care au zburat, bazat pe instrumentele de navigatie clasice, naturale, nasul, ochiul şi curul, în avioane în care, probabil, azi, nimeni nu ar avea curaj să se suie, sau cine ştie, la ei să mă gândesc, la cei ce au cutreierat, lipsiţi de toate avantajele tehnologice şi de securitatea de azi, Africa, Asia, au traversat oceane şi au scris istoria aviaţiei, adevărata istorie a aviaţiei. Fără ei, cel mai probabil, astăzi noi nu am fi zburat. Deci, dacă ăia au reuşit ceea ce au reuşit, dacă piloţii de la Aeropostale trebuiau să decoleze, cam pe orice vreme, pentru că poşta trebuia să ajungă la timp, în avioanele alea peticite, din pânză de 3 lei şi lemn, cu motoare care scoteau un raport kilogram pe cal putere doar un pic mai bun ca cel al unei bicilete, să zicem, păi eu la ce naiba mă vait atâta, pe olecuţă de fiertură de nor, ca o fetiţă dezorientată de un nenea rău?”

Continui aşa, spre Vădeni, lovit, crunt, de tot ceea ce avea cerul de aruncat în mine. Vizibilitatea era o chestie cu a cărei lipsă trebuise deja să mă resemnez de ceva vreme. Nu mă îndur să iau mîna de pe bară, să trec GPS-ul în pagina care-mi dă parametrii momentani dar, din câte îmi dau seama ochiometric, viteza mea faţă de sol este de aproximativ 30, maxim 35 km/h deşi vitezometrul aerian îmi indica 115 km/h. Se înteţise rău din faţă. Ei, ce bine era dacă aveam şi eu, în spate, un pasager: eram mai încărcat, deci mai stabil în bubuială, aveam şi eu un suflet cu care să mai schimb o vorbă şi pe care să-l întreb cum stă cu umiditatea lenjeriei intime, treburi de-astea, frumoase.

La un moment dat, după o lovitură în plin şi care mi-a zgâlţâit, de mamă-mamă, până şi sufletul meu păcătos, îl aud, în staţia radio, pe Dragoş care îşi comunica poziţia către Vădeni. Înţeleg că era undeva în spatele meu, la un oarecare număr de kilometri pe care nu aveam cum să-l aproximez în momentul ală. Yupiiii!!!! Aveam, din nou, legătură radio: Dumnezeu, plictisit deja de rugamintile cu care îl bombardasem aproape în continuu, se hotărâse să îmi îndeplinească măcar o parte din ele, Dragoş era, şi el, cu mine, pe cer. Deja simt că-mi creşte tupeul la cote alarmante. Efectul de haită, deh.

„Vădeniul, cu 5163, vă aud din nou” tzip eu în staţia radio şi ţopăi, în acelaşi timp, ca un iepure turbat, în postul de pilotaj. Dacă nu aş fi avut centura pusă, cred că o luam pe lângă carenă în jos, aşa de bucuros am sărit în sus. „Maaaamă, sunt deja şmecher!” mă gândesc eu clipind vesel cu ploapele pline de praful cu care mă blagosloviseră plămânii neobosiţi ai indecentului CB.

„Zău, nu mai spune, răspunde Albert pe un ton neutru. Numai gura ta se aude în cerul ăsta”
„Ce zici, nene, acolo? Mie mi-a fost picată legătura radio până acum câteva secunde”
„Poate recepţia, că emisia îţi funcţiona ireproşabil, nu cu 5 ci cu 6”

Îmi dau seama că trebuie să fie ceva din cablaje, pe undeva. Deci ei mă auzieră, în tot timpul ăsta, pe când eu tot încercam să iau legătura cu ei şi pe când, cred, înjurasem şi mă văitasem, de mama focului, prin staţia radio. Mare greşală, altă dată trebuie să fiu mai atent ce spun în staţie, chiar daca am impresia că nu funcţionează.

„Cum e la voi?” întreb eu.
„Deocamdata e cum ştii, CB-ul nu a trecut de Dunăre încoace, vântul e la fel, din travers, 8-10 m/s”
„Comunică elementele de identificare ale pistei de rezerva”
„E pe partea de Est a hangarului, am instalat un T, nu ar trebui să ai probleme”
„Confirm, Vădeniule, fă ceva şi ţine CB-ul ăla pe loc” încerc eu să glumesc.
„Te distrezi, ai? Cât de tare?” mi-o pasează Albert înapoi.
„Dacă asta se poate numi distracţie, atunci înseamnă că mă distrez extraordinar de foarte tare” îi răspund eu nervos pentru că tocmai pierdusem şi recâştigasem, aproape instantaneu, controlul asupra aeronavei.
„Care e poziţia ta?” mă întreabă Albert.
„GPS-ul îmi arată un 11 km până la voi”
„Vreau un travers sau o verticală, fi mai precis”
Mă uit, fugitiv, pe GPS şi îi răspund:
„Păi, în câţiva km intru în travers de Muchea sau Siliştea, alege-ţi tu care, ca eu o să trec chiar printre ele”
„Confirm, Matteo, te aşteptăm, vino cu înălţime mică şi ochii în 4” îmi răspunde Albert pe un ton încurajator.

Că prin minune, în acel moment, staţia mea încetase, din nou, să mai recepţioneze. Comunic asta precum şi aceea că sunt nevoit să aterizez fără asistenţă radio, ştiind, de data asta, că sunt măcar auzit de către ei. Brrrr, măcar, acum, aveam toate informaţiile necesare.

Ajung deasupra aerodromului Vădeni-Galaţi. Cerul fierbea, parcă, şi mai tare. Cădeam pe o parte şi mă redresam, apoi cădeam pe alta sau în bot. Fac un tur de pistă larg, fără aterizare, pentru a-mi lua informaţiile vizuale necesare. Reperez pista improvizată după T-ul de pânză albă. Era clar ce trebuia să fac. Pista, ah pista, aceasta era, de fapt, o porţiune de câmp de pe care tocmai se recoltase grâul. Albert şi echipa de la Galaţi daduseră paiele într-o parte, de pe acea porţiune, şi instalaseră T-ul chiar la începutul brazdei de paie astfel formate. Suprafaţa de contact era aproape decentă, no problem.

Închid, la depărtare, turul de pistă ca să pot veni lung la aterizare. Mă apropii de pistă şi ridic piciorul de pe pedala de acceleraţie. Constat, neplăcut surprins, că motorul rămînea undeva la aproape 4000 de turaţii, exact cât să-mi asigure o uşoară urcare. Hmmm, neplăcut, ce-o fi, ce-o fi. Pipăi acceleraţia manuală şi constat că era acţionată. Eu, hăbăucul, o uitasem aşa. Măi, ‘tui, ce căscat sunt. Las levierul în jos şi motorul coboară la relanti. Cu pista la vedere, încerc să asigur panta optimă şi să menţin direcţia în ciuda focului încucişat al stihiilor. Pe ultimii metri, o rafală, în acelaşi timp şi laterală şi descedendentă, mă abate de la traiectorie, chiar deasupra brazdei de paie din prelungirea T-ului de marcaj al pistei şi mă lasă cu botul în jos. Bag motor încercând, măcar în ultimul moment, să ridic botul aeronavei dar nu reuşesc să redresez cine ştie ce. Aterizez, chiar în lungul brazdei de paie, pe roata de bot. L-am dat cam tare de mama Terra, dar paiele au amortizat. În alte condiţii, săream în sus de nu mă vedeam dar, acum, bontul a fost uşor, aproape imperceptibil. Multumesc, Apollo, pentru soliditatea Jet-Star-ului şi-ţi mulţumesc, mai ales Ţie, Doamne, că mi-ai pus în cale ditai brazda de paie la bufnitura aia. A fost mai bine aşa.

De cum mă lipesc de sol, în hohotele asistenţei pe care, însoţiţe de regrete pentru a nu fi avut la îndemână o camera video sau măcar foto, urma să le constat, după oprirea motorului, iau pe sus toată brazda de paie, în toată splendoarea ei. Auzeam elicea cum toca paie de zor, aveam un morman de paie în braţe, altul pe parbriz, încercam disperat să mai întrevăd ceva prin căpiţa de paie pe care, sârguincios, o adunasem, în nici 3 secunde, în şi pe motodeltaplan. Cu frânare fermă, reuşesc să opresc maşinăria, buclucaşă, dar care mă adusese cu bine la destinaţie în ciuda tuturor potrivniciilor. Mă uit şi văd că, pe carenele roţilor trenului de spate, se adunaresă alte două imensităţi de căpiţe de fân. Cred că eram tare funny.

Dau jos o parte din recolta de pe botul aeronavei prezidenţiale şi eliberez pista pentru Dragoş. Rulez la capul tarlalei, acolo unde era strânsă echipa de la Galaţi. Opresc motorul şi nu apuc să răsuflu uşurat pentru că mă trezesc, în loc de linişte, într-o mare de hohote. Râdeau, cu toţii, cu lacrimi, şi se ţineau de burtă de râs. Rânjeam şi eu, bucuros, nevoie-mare, că am scăpat cu bine şi de data asta. Asemenea zbor nu-mi închipuisem vreodată că voi apuca să trăiesc.

Îmi verific, în primul rând elicea, temându-mă să nu fi foat afectată de paie, dar totul era OK. Dau paiele jos de pe motodeltaplan, atât cât am reuşit. Curăţarea finală am facut-o abia la câteva zile după întoarcerea din raid, la Şirna.

- Cât de belită a fost aterizarea asta? îl întreb eu pe Marian, un cât se poate de matur membru al echipei lui Albert.

Acesta, în loc să spună ceva, mă priveşte sever, face, din mână, un început de gest pe care înţeleg că nu trebuie să-l interpretez cu veselie, şi mă lasă pe mine să-mi evaluez prestaţia artistică. Aha, e clar. Oricum, totul e bine când se termină cu bine!

Acesta fusese primul meu zbor cu adevărat lung, atât ca timp cât şi ca distanţă. Aceea a fost ziua în care eu consider că mi-am pierdut, cu adevărat, virginitatea aeronautică şi în care am înţeles, cu adevărat, cam cu ce se mănânca motodeltaplanul.

La doar câteva minute, Trek-ul lui Dragoş începe să se profileze prin negura ce pusese stăpânire pe tot văzduhul. Se clătina şi era aruncat, şi el, ca naiba. Arăta chiar horror. Nu îndrăznesc să-i întreb pe baieţi dacă şi eu mă vedeam la fel de urât: stiam deja că aşa era. Pe finală, observ că şi Rene ţinea de trapez şi de cabluri să-i micşoreze efortul lui Dragoş. Era normal: Kiss-ul, fiind o aripă cu suprafaţă ceva mai mare şi viteză mai mică, te muncea mai mult decât aripa mea cea mică. Reuşesc, evident, să aterizeze perfect. Nici nu m-aş fi putut aştepta la altceva de la ei.

Zborul nostru durase cam 2 ore şi 30 minute, parcursesem 166 km. Scor chiar incredibil de bun pentru vântul, atât de potrivnic, cu care ne confruntasem. Eu am consumat 26 litri, adică un pic peste o jumătate de rezervor, iar Trek-ul consumase aproape 30 litri de carburant. Cam pe-acolo. În orice caz, excelent pentru asemenea condiţii pe rută.

OK, toată lumea era bine. Băgăm, iute, motodeltaplanele în hangar şi luăm o bine-meritată pauză de sporovăială şi de tutun. Vantul care ne biciua, nu ne mai interesa acum. CB-ul tocmai trecuse Dunărea şi venea, curajos, spre noi. „Bine, mă, că n-ai trecut-o cât eram noi încă în aer. Meriţi o bere la faza asta” gândesc eu vesel.

O sun, imediat, pe a mea soţie, despre care ştiam că e îngrijorată. Îi spun că totul e bine, am aterizat la Vădeni, îi fac o succintă descriere a zborului, o întreb ce face Franzeluţă al meu, totul ok, şi stabilim să ne reauzim după ce voi fi aterizat în deltă.

Mai stăm, cam 15 minute, de poveşti, în faţa hangarului. Tare fain hangar şi bază au reuşit băieţii aştia să-şi clădească acolo!

Savurez, cu mare bucurie, ca pe cel mai fin deliciu, o tigară şi încep să rememorez ultimele ore. Îmi dau seama că facusem faţă, cu brio, acelei încercări. Învăţasem foarte mult din acest zbor şi, efectiv, am câştigat şi mai multă încredere în mine, în forţele mele şi în motodeltaplanul meu. Dragoş şi Rene au spus, şi ei, că ăsta a fost un zbor al naibii de greu şi de pretenţios. Albert ne-a mărturisit, uşurat, că a stat cu mare grijă. Mă simţeam, ca întotdeauna, bine şi pe mîini bune alături de prietenii mei. Nu am prieteni mulţi, nici în aviaţie şi nici în viaţa mea de pe pământ, am chiar foarte puţini dar am cei mai buni şi cei mai de nadejde prieteni de pe lumea asta şi îi iubesc cu toată fiinţa mea şi mă străduiesc, mereu, să fiu, pentru ei, măcar ceea ce sunt ei pentru mine. Sper că-mi iese.

În seara aceea, la Galaţi, am fost oaspeţii lui Albert şi ai soţiei lui. Vă închipuiţi: am fost primiţi cu o trataţie regească. Deşi totul era atât de bun, ne străduiam să mâncăm. A durat ceva până ne-am dezintoxicat de toată adrenalina care se scursese, în noi, cu nemiluita.

A doua zi, dis de dimineaţă, la ora 07:00, debarcam, din bus-ul Echipei Aerial Club Galaţi, la aerodromul Vădeni. Am verificat totul, am descoperit hiba staţiei şi m-am prins cum să-mi dau seama şi cum pot s-o remediez în zbor, în caz că se mai întâmplă, totul ok, am mai luat eu ceva bagaj, de la ceilalţi, la mine, am facut, cu toţii, plinul şi, la câteva minute peste ora 9, am decolat spre Sarinasuf, cam la 100 km de aerodrom, o localitate la Sud de Murighiol, locul unde se poate ateriza pe albia secată a lacului Plopu şi unde era programat să fim aşteptaţi cu benzină.

CB-ul cel rău, peste noapte, se scuturase, cu ploaie, peste Galaţi, şi se topise de parcă nu existase vreodată.

Vremea superbă, cerul senin, vântul zero şi atmosfera calmă, totul ţinea cu noi. Lucrurile cu adevărat frumoase şi liniştite abia acum aşteptau să ni se întâmple.

Vreţi să mai urmeze? Vreţi să ştiţi şi restul?

Partea a II-a


Trei motodeltaplane zburau către mirifica Deltă a Dunării. Dragoş şi Rene în Trek, Albert şi sora lui, Luiza, într-un Apollo Racer cu motor Rotax 582 şi aripă CX-17 şi eu în Jet Star.

La doar câţiva kilometri de Vădeni, ne salută, cu sclipiri de soare ce jucau vesel în apele lui, bătrânul fluviu: Dunărea. Îmi aduc aminte, şi de această dată, de episodul din 2005 când, pasager fiind la bordul unui motodeltaplan franţuzesc, la prima mea traversare, în zbor, a Dunării, mă uitam, de sus, sperând să întrezăresc legendarii moruni şi somni imenşi.

Râd şi acum, aşa cum am mai râs şi cu alte ocazii, de frumoasa amintire a acelui moment. De data asta, însă, pentru prima oara, eram la bordul motodeltaplanului meu, pe care îl pilotam chiar eu. Pofta ce-am poftit!

În orice caz, tot după monştri acvatici mă uit şi acum, pur şi simplu nu mă pot abţine. Din ziua aia de 16 iulie 2009 şi până astăzi, am mai traversat fluviul de 5 ori la comanda motodeltaplanului meu şi, de fiecare dată, s-a întâmplat acelaşi lucru: am zâmbit şi am privit atent în apele lui magice. Cred ca am dezvoltat un reflex. Am, însă, nu ştiu de ce, certitudinea că, într-o bună zi, măreţul fluviu va binevoi să-mi arate ceva nemaivăzut. Ştiu eu!

Odată trecuţi în însorita Dobroge, ne întâmpină, ca de obicei, fir-ar, o suită de zgâlţâituri şi un obraznic vât de faţă de cam 15 km/h. În câteva minute, zgâlţâiturile trec dar vântul rămâne cu noi, încercând, parcă, să ne mai frâneze, un pic, entuziasmul. Uite că nu i-a ieşit figura!

Ne bucuram, cu toţii, de frumuseţea acelor locuri, de soarele care ne alinta, bucuros, parcă, să ne ghideze în strădania noastră.

Mă minunez de puzderia de instalaţii eoliene care crescuseră, pe plaiurile dobrogene, din 2005 până astăzi. Mă joc cu privirea pe crestele Munţilor Dobrogei care se vedeau, superb, în dreapta noastră. Aveam impresia că, dacă aş întinde mâna, poate că aş putea să-i ating.

Parcă nici nu mai auzeam conversaţiile vesele, pe staţie, ale colegilor mei. Atmosfera era nefiresc de liniştită. Zburam la cam 400 metri faţă de sol. Triciclul se legăna, lent, foarte lent, sub aripa care părea că doarme, motorul zumzăia, cuminte, ca un bondar care zboară agale, în lungul unui lan de flori, fără un ţel anume. În stânga Dunărea, sub mine imensa ei luncă, în dreapta Munţii Dobrogei. Nu ştiu dacă mai eram pe deplin alert. Deşi aerul era destul de rece, simţeam cum razele soarelui mă încălzeau înăuntrul combinezonului de zbor. Şi nu bag mâna în foc că nu începusem să dorm, măcar cu jumătate dintr-un ochi. Doamne, era atât de bine şi mă simţeam atât de împăcat şi de liniştit, nu mă gândeam la nimic. Cred că asta este fericirea adevărată sau, cel puţin, una dintre formele ei de graţie.

„Matteo, vezi că treci în Ucraina, nu e de joacă cu ăia, o să te dea jos!!!” sună, dintr-o dată, îngrijorată, vocea lui Albert în căştile mele.

Mă dezmeticesc brusc, am tendinţa să sar, în poziţie de drepţi, aşa cum făceam, în armată, atunci când se striga „Atenţiune!” şi ştiam că e de serviciu aprigul locotenent Manda.

Mă uit în jur, mai atent. Cred că nu-mi mai trebuia nici un kilometru până să trec Dunărea în Ucraina. Fug iute din poziţia de precaritate geopolitică în care mă plasase reveria mea nesupravegheată. Ca la un semn, prin staţia radio, încep să mă ajungă miştourile camarazilor mei şi dezbateri despre eventuale scenarii ce s-ar fi putut petrece dacă nu eram promptat la timp de Albert.

Dormisem foarte bine în noaptea precedentă, Doamne cât de bine. Dar, după o asemenea zi, aş mai fi dormit, probabil, încă vreo 3. În orice caz, era timpul să constat că postul de pilotaj al unei aeronave este ultimul loc propice somnului.

În apropiere de Niculiţel, pe când mă gândeam cât de fin e Aligote-ul de Sarica Niculiţel, Dragoş ne anunţă că intrăm în zona aeroportului Tulcea şi ordonă coborârea la 200 metri de sol pentru traversarea, fără riscuri, a axului pistei.

„Dragos, nu luăm legătura cu Tulcea, să ştie şi ei de noi?” întreb eu.

„Dacă ia vreunul legătura cu Tulcea, l-am spart!” tună Dragoş ameninţător, asemenea unei căpetenii a piraţilor care îşi aduce, ferm, echipajul la ascultare.

„O şti el ce-o şti” mă gandesc eu şi mă furişez, ca toată lumea, prin partea de jos a cerului. Ulterior, am aflat doar că dorise să nu-i deranjăm. Evident, toată manevra se petrecuse în condiţii de deplină siguranţă. Eram, oricum, departe de pragul pistei. Cu ulterioare ocazii, însă, când am mai trecut prin zona lor singur, eu i-am contactat şi s-au purtat foarte frumos.

Ajunşi în apropiere de Sarinasuf, locul prestabilit al escalei pentru alimentare, Albert ia decizia să nu mai aterizăm, urma să ne descurcăm noi de carburant la Sfântu Gheorghe. Oricum, mai aveam carburant pentru minim 2 ore, atmosfera era calmă iar Sfântu Gheorghe era la doar 50 km.

Acesta era momentul în care intram, cu adevărat, deasupra Deltei Dunării. Cine a zis că Murighiolul e poarta deltei, n-a greşit.

Va urma.

1 Decembrie 2009

Un minunat film ce rezuma manifestarea de 1 Decembrie din Bucuresti, film facut de minunata mea iubita